* Bîlciul deşertăciunilor / Vanity Fair (SUA, 2004), de Mira Nair. Bîlciul deşertăciunilor are o carnaţie mai bogat pigmentată şi un sînge mai fierbinte decît era de aşteptat în cazul unui film "în costume". Asta e şi din cauză că aşteptările noastre, cînd vine vorba de ecranizări după clasicii literaturii engleze, au fost modelate (dacă nu deformate), în ultimii 20 de ani, de tandemul Ismail Merchant-James Ivory. Cei doi (unul producător, celălalt regizor) nu s-au ocupat exclusiv de clasici (au ecranizat, de exemplu, romanul din 1989 al lui Kazuo Ishiguro, Rămăşiţele zilei) şi nici de englezi (s-au dat şi la Bostonienii, poate cel mai american dintre romanele lui Henry James), dar au reuşit cumva să impună impresia că tot ceea ce este bine îmbrăcat şi distins şi de epocă - tot ceea ce, pentru multă lume, se înţelege prin "clasic" şi "englezesc" - trebuie să ajungă la ei ca să fie tratat aşa cum trebuie. Nu sînt un fan: mi se pare că detectez undeva în formula lor prezumţia nocivă că gusturile lor impecabile, în materie de literatură şi scenografie, asigură automat calitatea cinema-ului pe care ni-l oferă. În orice caz, nu s-ar lansa în vecii vecilor în ceva atît de picant şi de năucitor ca secvenţa aceea din Bîlciul deşertăciunilor, cînd eroina lui Thackeray, Becky Sharp (Reese Witherspoon), se transformă brusc într-un fel de stea bollywoodiană avant la lettre (nu hollywoodiană, ci bollywoodiană: nu L.A., ci Bombay) - vedeta trupei de dansuri indiene create de marchizul de Steyne pentru desfătarea invitaţilor săi. Realizatoarea filmului, Mira Nair, este din India, şi asta nu e singura manifestare a identităţii ei culturale. Există o secvenţă - picnicul în cursul căruia ambiţioasa guvernantă Becky ajunge foarte aproape de inima şi de averea "grăsunului conaş" Jos Sedley - în care, de la atîtea tuşe orientale (acrobaţi, acoperişuri în stil pagodă, o pasăre exot