Andrei Serban aduce in montarea de la Viena elemente surprinzatoare, poate mai greu de acceptat de catre publicul conservator sau cu mai putina imaginatie. L-am rugat sa isi argumenteze propria optiune asupra conceptiei regizorale si, firesc, sa comenteze relatia cu interpretii.
Am gindit actiunea in anii ’50 pentru ca, vazind de mai multe ori Werther pe diferite scene din lume, mi se parea, de fiecare data, ca in nuanta romantica exagerata a muzicii, care se transmitea in jocul cintaretilor, intrevad un manierism foarte dulceag de stil vechi. Deci doream nu sa o facem moderna, ci sa ne atinga pe noi, acum, la fel de mult cum i-a atins pe cei care, citind Werther al lui Goethe, s-au sinucis – nu inseamna ca vreau ca toti spectatorii sa se sinucida, ci sa fie adinc marcati.
Mi-m spus ca vesmintele secolului al XVIII-lea obliga la un anume stil de joc, cer o maniera de comportament a epocii, care dintr-o data ne pune intr-un spatiu istoric. Deci ne detaseaza putin de emotia pe care o simtim. Daca l-as fi plasat in zilele noastre, n-ar fi bine si atunci mi-am spus ca anii ’50 sint deja „retro“ si, in acelasi timp, sint costume mai apropiate de sensibilitatea noastra si comportamentul cintaretilor poate fi mult mai aproape de noi. Am avut mare noroc cu interpretii. Cind montez o piesa de teatru, imi fac singur distributiile, dar la opera nu pot avea control absolut asupra productiei, ceea ce in parte este o frustrare, dar este si o provocare; in opera, de obicei intendantul (in cazul de fata directorul Ioan Holender) alege cintaretii, dirijorul, apoi spune „Ah! Ne trebuie si un regizor!“ deci sint chemat ultimul si trebuie, in majoritatea cazurilor, sa accept ceea ce mi se ofera; uneori ma duc in teatru fara sa cunosc solistii, care in fotografii erau tineri, frumosi, machiati, iar in realitate arata cu totul altfel, acum sint mai batrini, grasi, nu co
