Exista mai multe tipuri de istorie. Exista istoria de tip biblic, cea care incepe cu Facerea si se termina cu Apocalipsa, care e si singura coerenta. Exista istoria stiintifica, aia de la scoala, cu Antichitate-Evmediu-Renastere-Epocamoderna, care cuprinde doar plaje de sens. Mai exista istoria romantica, aparuta o data cu biografia Jeannei d’Arc, de Michelet, este istoria din manuale, care ne invata ca istoria consta in personaje providentiale si in batalii. Mai exista, aparuta in urma istoriei romantice si ca reactie salutara la ea, istoria duratelor lungi, promovata de Scoala Analelor si reprezentata de Fernand Braudel, Le Roy Ladurie si Jean Delumeau. Ea isi propune sa ignore bataliile si personajele providentiale si se concentreaza asupra traseelor comerciale, progreselor tehnice, evolutiei mentalitatilor.
O pagina a istoriografiei a fost intoarsa, domnul Boia i-a proptit frumusel crucea la capatii. Dar asta nu inseamna sfirsitul istoriografiei. De istorie avem nevoie, fiindca trecutul explica si justifica prezentul. Abia acum poate incepe la noi (au si aparut niste carti bune de tot) scrierea istoriei cotidianului. Istoria dreptului romanesc n-a fost scrisa. Avem nevoie de o istorie a negustorilor, a gabrovenilor, a lipscanilor. Despre sasi s-a scris, dar lucrarile sint prea putin cunoscute. Clujanul T. Nicoara a inceput sa scrie o istorie a vrajitoarelor din Ardeal (romance arse pe rug, de obicei). Nicaieri istoria cercetatorilor si istoria predata la scoli nu comunica. Ele sint reciproc impermeabile, fiindca istoricii isi vad de treaba lor cinstita si autorii de manuale scriu in continuare hagiografii cu personaje providentiale.
Atita vreme cit Ministerul Culturii finanteaza publicarea fisei de urmarire clinica a Vioricai Enachiuc (Codex Rohonczi, transliterare si traducere de…) pe post de carte de istorie si ii da lui Napoleon Savescu ti