Canalul de televiziune pe care mă uit cel mai mult, în fiecare zi, este Mezzo. Dimineaţa, primul lucru pe care-l fac cînd mă scol este să aprind televizorul. Pe Mezzo, desigur - care pe telecomanda mea e programat pe butonul 0. Emisiunea mea preferată este mezzo séquences (fosta mezzo émotion şi apoi clip émotion). Nu beau cafea, dar să-mi încep ziua cu cîteva mostre de muzică bună ţine locul oricărui energizant. Apoi seara, cînd ajung acasă, schimb la ora 8 iar pe mezzo séquences şi mă curăţ astfel de toată zgura pe care am adunat-o în timpul zilei sau de imaginile indigeste pe care le-am dat pe gît la jurnalele de la ora 19. La 1 noaptea, sînt din nou pe mezzo séquences - şi astfel ziua mi se încheie rotund. Probabil, puriştii strîmbă din nas în privinţa unei asemenea emisiuni. Muzica serioasă să fie dată într-o emisiune de clipuri, ca la MTV? Să asculţi (şi să vezi) într-o emisiune, laolaltă, şi "Impromptu nr. 2 în fa minor" al lui Chopin cîntat de Laure Favre-Kahn, dar şi piesa "I've Got You Under My Skin" cu Frank Sinatra & Bono, şi cantata lui Bach "Wachet auf, ruft uns die Stimme" transcrisă pentru pian de Vahan Mardirossian, dar şi adaptarea lui Marcus Miller după "Lonnie's Lament" a lui John Coltrane, şi pe Angela Gheorghiu cîntînd din Puccini, dar şi pe Madeleine Peyroux cîntînd din Leonard Cohen sau din Bob Dylan - nu e prea mult? Nu-i un amestec cam kitsch? Eu zic că nu e prea mult, iar dacă-mi plac, deopotrivă, şi calmul şi siguranţa cu care cîntă Daniel Barenboim din Schubert, dar şi pasiunea lui Ray Charles cu "Georgia On My Mind" sau vitalitatea lui Peter Cincotti cu "St. Louis Blues" nu cred că sînt neapărat un om kitsch. (Sau oi fi?... - nu contează, principalul e că eu mă simt bine aşa cum sînt.) De altfel, asta e şi ideea emisiunii: diversitatea (sloganul ei este "Quand la musique se conjugue au pluriel"). E un fel de democraţie. Nobilii cu