Cîntarea României s-a închis de mult. Frontul Democraţiei şi Unităţii Populare e oale, ulcele şi insigne de colecţie. Pînă şi colectarea de sticle şi borcane în şcoli a dispărut - deşi planeta are acum, mai mult ca oricînd, nevoie de reciclare. Un lucru a rămas din tinereţea noastră - sărbătoarea Mărţişorului. N-am studiat atent originea ei, însă, după toate aparenţele, Mărţişorul a devenit cu adevărat o instituţie în anii '70 şi '80. Din două motive importante, ambele legate de comunism: era o sărbătoare non-ideologizată şi era o ocazie rară să faci o afacere. Pentru studenţi, mai ales, era mană cerească - ştiu cazuri în care profitul total (ce cuvînt frumos pe vremea aceea...) ajungea la cinci mii de lei. Asta era dublul salariului mediu, echivalentul a două biciclete sau a 50 de sticle de Havana Club, care îţi ajungeau pînă în primăvara următoare, dacă trăgeai la măsea cu economie. Nu ştiu sigur din ce motive Mărţişorul a rămas legal în vremea comunismului, dar pe unul îl pot bănui - era doar sărbătoarea noastră. Cum s-ar zice, în jargonul vremii, o prioritate românească pe plan mondial. Nu ne aducea aminte de nimic din afara lumii noastre închise, claustrofobic, de zidurile identităţii naţionale. Nu ne putea lega de nimic din afară, nu putea genera nici o solidaritate, nu putea fi tradusă şi nici înţeleasă de alţii. Crăciunul, interzis lexical pînă la sfîrşit, n-a avut parte de statut oficial tocmai din acest motiv: era sărbătoarea lumii întregi. O sărbătoare care risca să ne integreze într-o lume de care România trebuia să se ţină departe. În plus, de Crăciun se născuse fondatorul Bisericii creştine, un tip suspect, fără stagiu în ilegalitate la Doftana. Cumva, tocmai avantajul dezideologizării a salvat Mărţişorul. În martie 1990 nimeni n-a văzut nici un motiv să nu mai dea mărţişoare, iar creatorii s-au bucurat şi ei de un ban care, dintr-o dată, putea s