Două nume mari de regizori defilează la ora actuală pe ecranele cinematografelor din Bucureşti: Jean - Pierre Jeunet şi Martin Scorsese. Totuşi, cele două filme realizate de ei nu au avut impactul aşteptat la festivaluri: O logodnă foarte lungă a primului a ratat ceva César-uri, iar Aviatorul, cu toate că a luat cinci Oscaruri, n-a cucerit distincţii pentru regie, cel mai bun film şi cel mai bun actor într-un rol principal. Deşi cele două lungmetraje împărtăşesc stoic aceeaşi soartă, permiteţi-mi să nu fiu de acord cu destinul primului, în timp ce aprob opinia criticilor în ceea ce-l priveşte pe al doilea. Despre Scorsese voi vorbi însă într-o cronică viitoare, după ce voi vedea şi marele învingător al Oscarurilor de anul acesta, Million Dollar Baby al lui Clint Eastwood, pentru că lupta dintre cei doi cineaşti veterani merită un capitol separat.

Jeunet e un regizor care se reinventează într-un mod spectaculos. A devenit cunoscut datorită umorului său negru din Delicatessen şi Cité des enfants perdus, filme în care exersa principalul său talent: acela de a crea o atmosferă viabilă. Mulţi ar spune că atâta lucru e suficient pentru un film de artă, dar pentru Jeunet fiecare atmosferă naşte o poveste. De aceea, ţi se părea firesc ca locuitorii casei din Delicatessen să fie canibali. Regizorul şi-a demonstrat adaptabilitatea realizând şi cel mai bun film din seria Alien, Renaşterea din 1997. Chiar dacă a lucrat cu un scenariu de film de acţiune, care presupune o oarecare simplificare, şi cu personaje private de libertate de mişcare (şi fizic, şi psihologic), Jeunet a recontextualizat stereotipurile până când le-a făcut de nerecunoscut. Apoi a apărut Amélie, şi o poveste de dragoste s-a înfiripat între regizor şi public. Tind să cred că de aici se trage soarta nedreaptă a ultimului său film: spectatorii, inclusiv cei mai avizaţi, devin dependenţi de un a