Idealurile intretin o curioasa relatie cu stereotipurile. Pe de-o parte, un anume ideal traieste intr-o societate ca un termen indepartat, abstract, „nemuritor si rece“, iar noi, eu „Pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodata“. Pe de-alta parte, acest termen nu poate fi ignorat, si atunci incomoda lui absenta prezenta este tradusa intr-un termen de circulatie mai jos, oricui accesibil, modest, chiar incolor, cu care ne acomodam usor pentru ca nu ne streseaza cu nimic. Idealul devine un stereotip, un Catalin „viclean copil de casa“ care „guraliv si de nimic/ Te-ai potrivi cu mine“. Lumea este plina de asemenea cupluri de personaje, unul eroic, celalalt bonom, „viclean“, dar nu lipsit de bun-simt si, pe linga fiece warrior, donchijotesc in credinta sa ca raul poate fi daca nu stirpit macar combatut eficient, trebaluieste un Sancho mai simplut, fie seful negru al politistului alb, fie secundul sau portorican care ori ii atrage atentia sa lucreze cu mijloace mai ortodoxe, ori, respectiv, face aparente gafe care finalmente il duc totusi pe drumul cel bun.
Cred ca si diverse concepte se aranjeaza pentru noi in asemenea binomuri pentru a fi mai usor de manipulat: unul normativ, celalalt descriptiv, ceea ce ar trebui sa fie si ceea ce este un sollen etic si un sein pragmatic, un ought rigorist si un is cotidian.
As incerca sa reflectez asupra unor asemenea termeni pentru ca ei numai impreuna pot dezvalui, cred, ceea ce societatea simultan doreste sa devina si poate sa fie. Probabil ca orice actiune de-a noastra se coaguleaza ca un compromis intre un scop nobil si o motivatie interesata si nu ne-ar fi greu sa deslusim in ea, printr-o analiza mai insistenta, eternul dualism al fiintei umane, spiritul si materia. Dar nu este si acesta tot un stereotip, un mod mai usor de-a ne reprezenta, chiar traditional, ceea ce simtim ca este in noi, sau ar trebui sa fi
