„Cine esti? Sint ceea ce pot.
Imaginatia poate sa-si depaseasca principiul si sa devina intr-atit de precisa, incit sa prefaca un povirnis in hau, o usurinta in studiu sirguincios, o lumina in umbre, o posibilitate in imposibilitate etc.
Adevarul are nevoie de minciuna – caci... cum, oare, ar putea fi definit in absenta contrastului?“
Cind Valéry scrie aceste rinduri in Homo quasi novus, situarea (paradigmatica) impotriva istoriei nu aparea (inca) drept o evidenta etica, nici ca simptomul a ceea ce nu trebuie sa devii. Intre timp, omul modern a invatat cum poate fi industrializata ura (si cea de clasa, si cea de rasa), intrind brutal si apodictic sub semnul unei omogenitati, care a recuperat in chip tragic istoria si a facut din individ legatarul fortat al ideologiilor.
Dar a se impotrivi, prin diferentiere, istoriei nu implica intotdeauna anularea legaturilor cu aceasta.
Exista o forma specifica de incongruitate a individului modern, care se datoreaza incompatibilitatii dintre ordinea prescrisa de o ideologie si specificitatea experientei omenesti. Cu alte cuvinte, victoria ideologiei duce inevitabil la abolirea potentialului de individualizare. Incorporarea indivizilor intr-o fiinta colectiva, reductia abisala a multiplului in unu sint, asadar, inseparabile de totalitarism.
Exista, insa, si denuntari care se pierd in patosul devastator al formulelor; care confisca discursul si isi atribuie legitimitatea bunei constiinte. Ceea ce a urmat descompunerii statelor numite „socialiste“ – al caror model parea sa fie de nedepasit la un moment dat – tine de un astfel de patos fecund, principiu fondator al anilor nouazeci si modus operandi al conceptelor lumii politice (democratie, suveranitate, contract social, natiune).
O diferenta cantitativa, intii de toate, in sensul unei excrescente lingvistice, care face ca pot
