Doar moartea izbuteste sa articuleze fragmentele disparate care alcatuiesc ceea ce numim nonsalant „o viata“ intr-un Destin, incremenind defintiv un portret intr-o efigie postuma. Privit de pe pragul dintre fiinta si neant, destinul lui Adrian Marino s-a intemeiat pe optiuni transante, in jurul carora opera s-a tesut, harnica, de-a lungul unei spirale (de tip hermeneutic, fireste), trecind, mereu pe alt plan, prin aceleasi puncte de referinta. Constantele se deslusesc foarte clar, in tot ce a produs acest autor polimorf, care a reusit sa se risipeasca fara sa se imparta.
Coloana vertebrala a operei lui Adrian Marino a fost ideologia culturala, concretizindu-se in proiectul monumental consacrat ideii de literatura. Elanul categorial care i-a animat subteran scrisul este aici mai evident decit oriunde.
Metoda sa originala pune in lumina istoria uneia dintre universaliile conceptuale insemnate ale culturii occidentale: literatura. Ea se bizuie pe analiza sistemelor de termeni, gravitind in jurul unor notiuni-cheie ca litere, cultura, educatie, scriere, oralitate, sacru si laic etc. si a tensiunilor dintre variante care, pe firul timpului, au transformat astfel de configuratii in veritabile cimpuri de forta.
O inclinare rationalist-universalista marcheaza inconfundabil discursul lui Adrian Marino. Tendinta de reductie la invariant exista inca in studiile monografice consacrate lui Macedonski, Eliade, Étiemble. Autorul lor se arata fascinat de elevatia potentiala a cazului in speta la plafonul unor categorii nominale, implicind frecvent proiectia universaliilor in sfera morala. E cazul categoriilor de „macedonskianism“, de „hermeneutica militanta“ a lui Eliade sau de „comparatism militant“ al lui Étiemble, dar si cel al conceptului de „provincialism“, a carui veritabila anatomie o intreprinde Adrian Marino in citeva dintre cartile sale.
