12 martie 1965.
Ziua aceasta, aşa cum i-a fost înscrisă-n destin, n-aş fi vrut să mai fie. Dar a fost şi a trecut Dincolo, în netimp şi-n întuneric, luându-l cu ea. Ceea ce-mi lăsase -, o încă închegare de cărnuri putrinde pe nişte oase sfărâmicioase, îmbrăcate cu sobră eleganţă, ca pentru o solemnă recepţie într-o academie celestă de membri înveştmântaţi terestru, cu pantaloni, surtucuri şi cămăşi cu cravată - nu voiam să văd. Doream să-mi păstrez în amintire, nevoalată de alte impresii, imaginea celui de-atunci când, pe uşa care parcă se deschidea de la sine, îşi făcea loc, vâslind cu mâinile amândouă, ca un înotător, printre cei care-i împiedicau intrarea în amfiteatru, acompaniindu-şi înaintarea cu imperativul "Lăsaţi-mă să trec!", rostit cantando, în tonalităţile intense, oscilând ascendent şi descendent pe toată gama vocii sale ca nici-una alta - o voce în care îşi rostea, jucând-o, toată indignarea răsfăţată a bucuriei de a se şti aşteptat în picioare, om lângă om, cu nerăbdare, de admiraţia inteligentă a unui tineret avid de originalele-i interpretări şi asociaţii critice, un tineret care amplifica spaţiul sălii prin prezenţa pe culoar, până unde răzbăteau sonurile vocii lui acute şi unde, din când în când, câte o şoaptă a câte cuiva temător că nu-i prinsese toate cuvintele, rostea alarmată: "Ce-a zis? Ce-a zis?"
Vivacitatea lui de-atunci şi licărul neostoit al luminilor din ochii-i de o extraordinară mobilitate, excepţionala lui inteligenţă, prin medierea căreia pătrundeai, şi fermecat de frumuseţea ideilor critice, până la esenţele poeziei - "E genial! E genial!", îmi spusese admirativ uimit Tudor Vianu, după ce-i ascultasem, în aula Academiei, comunicarea despre Cervantes -, toate acestea şi altele, de taină, se isprăviseră odată cu chinurile lui, începute fără diagnosticul medical precis, încă din 1949, odată cu eliminare