Folosirea frecventă a adjectivului prolific cu alte sensuri decît cele admise de dicţionare este evidentă în limba română actuală, mai ales în mass-media. În mod pur descriptiv, am putea vorbi în acest caz de o puternică tendinţă de extindere a sensului; din punct de vedere normativ, ar trebui să etichetăm asemenea utilizări ca simple şi inacceptabile greşeli. Plasîndu-ne undeva la mijloc între cele două poziţii, fără a formula totdeauna o sentinţă negativă, dar privind exemplele cu destulă iritare (deşi unora nu le lipseşte efectul comic), vom observa neglijenţa cu care este folosit cuvîntul, neadaptarea la context, îndepărtarea de sensul etimologic, imprecizia semnificaţiilor şi neglijarea nuanţelor şi în acelaşi timp transformarea sa într-un clişeu supărător prin abuz.
În dicţionarele noastre, înregistrarea sensurilor curente ale adjectivului prolific e parţială şi oarecum limitativă; singurele accepţii prezente în DEX sînt "care se înmulţeşte foarte repede" şi "care are capacitatea de a se înmulţi". A califica un autor ca prolific (formulare cu tradiţie, admisă tacit în uz de multă vreme) ar fi aşadar, potrivit DEX-ului, o eroare. Nu toate dicţionarele sînt atît de restrictive; în Micul dicţionar academic (MDA, 2003), ramificarea semantică e mai bogată: alături de înţelesurile "(despre fiinţe:) care se înmulţesc uşor şi repede" (cu sinonimele puios, plodicios, plodos etc., amuzante prin contrastul registrelor), "din care rezultă mulţi copii", "rodnic", apar şi "care creează mult şi uşor" şi chiar "în care se creează mult şi cu uşurinţă". Definiţiile de dicţionar româneşti urmează în genere modelul francezei, limba din care de altfel am şi împrumutat adjectivul prolific. În Le Trésor de la langue française, sensurile de bază rămîn cele tradiţionale, fiind acceptat (cu eticheta "familiar") şi sensul figurat "extrem de fecund (în opere artistice)