De m-oi întoarce

De m-oi întoarce până-n seară

Din drumul meu prăfos şi lung,

Un duh al casei o să-mi ceară

Cu mirul drumului să-l ung

Şi să-i aduc din rătăcire

Tot ce te lasă-n gând s-aduci,

Sub haina zilelor subţire,

Străjerii albelor năluci;

De m-oi întoarce dinspre lună,

Cu chipul despletit de vânt,

Alt duh al casei o să-mi spună

Cu taina nopţii să-l descânt

Şi să-i aduc de lângă stele,

Din munţii cerului străini,

Tăcerile de aur, grele,

Parfumul naltelor grădini;

Dar neştiind să le fac parte

De-atâta mers în lung şi-n lat,

Poate rămâne-voi departe,

Ori poate, nici n-am fost plecat

Poate-ntr-o zi

Nimic din jur nu mi-e ştiut deplin,

Doar amăgirea este zestrea mea,

De-ar fi spre răsărituri să mă-nchin

Aş căuta în cer aceeaşi stea

Unde m-aşteaptă, bun şi răbdător,

Pe-o prispă luminată de castel,

Sub naltul fără vânt şi fără nor,

Un duh de-al meu cu pietrele de-un fel,

Trăindu-şi nefiinţa ca un zeu,

Topit în sine şi-n cuprinsul mut,

Doar însetat de pacea lui mereu

Şi de lumina fără început;

Dar boala îndoielii sapă-n trup,

Cu fiecare gând sunt în răspăr,

Poate-ntr-o zi coloanele se rup,

Poate mă amăgesc cu adevăr

Din frumuseţe

închide ochii! Lumea se preface,

E o rotire largă care soarbe,

O volbură de vânturi fără pace,

Cu aripile