Un lucru pare indiscutabil, indiferent de sensul tare ori slab al notiunii de ideologie: raportarea constanta a falsului la adevar, un ideologem, am spune, unitatea minimala. Mostenire a rationalismului clasic, in care cercetarea adevarului se suprapune peste cautarea erorilor, momentul acestei raportari constituie ceea ce s-ar putea numi preistoria ideologiei: o critica a politicului, a moralei si a religiosului, acestea avind un statut logic bine definit (cel de erori) si o semnificatie sociala catalogata drept indoielnica: fiind iluzii (sau „idei supranaturale“), ele nu pot fi garantate printr-o evidenta materiala, care ar fi, eventual, identica din punct de vedere formal cu cea a ideilor clare.
Caci, dupa cum cerea Marx, el insusi mostenitor al rationalismului clasic, indivizi determinati au o activitate productiva determinata, intra in raporturi sociale si politice determinate, incit observatia nu ar trebui, asadar, sa trimita catre vreo speculatie ori mistificare, ci – tocmai pentru ca este observatie, in aceasta calitate – trebuie sa priveasca numai datele reale. Realitate este cuvintul cheie aici; desi situarea adevarului se schimba intre Malebranche1 si Marx, statutul acestuia ramine identic, in sensul garantarii realitatii printr-o evidenta materiala. Intr-un anume sens, am putea gasi mult mai multe puncte comune intre Marx si materialistii francezi ai secolului al XVIII-lea, cel putin in ce priveste teoria cunoasterii, decit intre Marx si Hegel.
Ramin insa incertitudinea, ambiguitatea antropologica a iluziei. Sursa acesteia poate fi plasata, spun iluministii, in intentia unei explicatii cauzale a fenomenelor avind drept model tehnica umana ori in binomul antitetic frica-dorinta, asa cum apare el de la Voltaire la D’Holbach. La Marx, aceeasi paradigma ajunge si sa explice nasterea ideologiei, si sa formuleze critica ei (Ideologie
