Brecht. Un Pirandello care trage cu ochiul spre jocul brechtian.

O incercare de explorare a efectului de distantare. Montarile lui Bocsárdi László in teatre de limba romana – mai ales cea de acum, de la Nottara – fac mult mai usor de perceput marcile stilistice ale regizorului, dincolo de pasiunea sa constanta pentru revizitarea clasicilor si supratema confruntarii dintre individ (spirit viu, liber, avid de adevar si dreptate) si societate (mortificata, ipocrita, mediocra, opresiva), spre cultivarea unui anume tip de joc actoricesc. Nu se stie cum e aproape o piesa filozofica, cu replici dificil de urmarit, in ciuda taierilor si uneori datorita lor (logica spatiala, de pilda, e inselatoare); spectacolul lui Bocsárdi construieste o foarte elaborata retea de semne, intr-o forma supralicitata de teatralitate, la nivel vizual, sonor, olfactiv (mirosul dulceag al pipei lui Giorgio Vanzi – Claudiu Bleont, mirosul carnii devorate in ultima scena), chiar tactil (in masura in care spectatorul e fortat sa calce pe covorul – moale, confortabil – care acopera aproape integral scena, apa din acvariu ajunge sa stropeasca pina-n primele rinduri, iar textura costumelor celor doua doamne – tafta contra satin – e pregnanta).

Vizual, rosul si negrul, semnele pacatului care preced marturisirea lui si ajung sa se intrepatrunda, si argintul care supraincarca masa sint marci teatrale puternice, atit de puternice, incit devin grele ca pietrele tombale, si la fel se petrece cu intregul univers bine intretinut al sunetelor – usi trintite, fosnete, clinchet metalic, apa fierbind... Proximitatea spectatorilor, introdusi practic in spatiul de joc (se intimpla la fel in Antigona, se intimpla si in Avarul), nu e o abdicare de la, ci o reafirmare a acestei teatralitati estetizante si reci. Mai mult decit atit. Elementul cel mai important in spectacol – in toate spectacolele lui