Nu trageţi în bătrîni,

domnule Mihăieş! Am 81 - optzeci şi unu - de ani (scriu în cifre şi în litere ca să văd şi eu, pentru că nu-mi vine a crede), dar nu mă mulez pe arhetipul bătrîneţii creionat de domnul Mihăieş şi nu mă simt imersată în magma reziduală, toxică, nocivă, demonizată de domnia sa, din două motive. Pentru că, de peste cincizeci de ani, "produc" fără întrerupere - traduc cărţi bune -, produc şi azi, ore întregi, pînă prind forma fotoliului în care lucrez şi nu mă mai pot ridica din el. Şi pentru că i-am votat pe Băsescu şi pe Tăriceanu cu un entuziasm care, sper, să nu-mi fie dezamăgit. Şi totuşi m-am simţit dureros jignită de vituperantele acuze la adresa bătrîneţii aduse de Mircea Mihăieş, care face parte din galaxia idolilor mei, a modelelor mele de gîndire: trio Pleşu-Liiceanu-Patapievici, Nicolae Manolescu, Octavian Paler, Mircea Mihăieş, ale căror spuse le accept, în general, extatic şi necritic. Mă doare, domnule Mihăieş, că m-aţi rănit acum, la vulnerabila (a nu se citi "venerabila") mea bătrîneţe. N-am să invoc clişee ieftine ca "Cine n-are bătrîni să-i cumpere", sau "Bătrîneţea e o stare de spirit". Nu, bătrîneţea nu-i nici chintesenţa înţelepciunii şi nici o stare de spirit, ci o stare de artrite şi artroze, de hipertensiune şi de prostatite. E o acumulare de renunţări, de frustrări, de spaime - neagra spaimă a timpului care se tot comprimă (cu fiecare început de zi, pe care, conform domnului Mihăieş, îl slăvesc bătrînii), cînd tu ai mai dori cîte ceva de la timp şi de la viaţă. Bătrîneţea e urîtă ca muma-pădurii şi, cînd cauţi şi tu să-i pui o floricică la rever, să uiţi de golănaşii (o, atît de tineri!) din stradă care te anunţă că te caută moartea pe acasă, vine rafinatul intelectual Mircea Mihăieş, secondat de rafinata intelectuală Aurora Liiceanu, şi-ţi demonstrează, elevat, că bătrînii sînt o pacoste, o inutilitate social