Uneori, întorcând ultima filă din cartea câte unui scriitor român clasic, adică vieţuitor în secolele al XIX-lea sau al XX-lea, carte editată după trecerea lui Dincolo şi mai cu seamă în ultimii zece-cincisprezece ani, mă-ntreb dacă nu ar fi bine să se înfiinţeze, eventual după modelul aşa-numitului (mi se pare) oficiu pentru protecţia consumatorului de alimente, un oficiu de protecţie a consumatorului de literatură clasică românească. Pentru că, tot uneori, cărţar fiind, adică, după cum am mai glosat, meseriaş lucrător de carte scrisă de alţii, rămân uimit de... Nici nu mai ştiu de ce şi de câte rămân uimit: de lipsa de profesionalism a îngrijitorului de ediţie, lipsă care, s-ar părea, de altminteri, că-l şi încurajează (ca să zic aşa) să-şi atribuie o pricepere pe care nu o are? De nepriceperile profesionale ale redactorilor din multe edituri? De indiferenţa editorilor-patroni faţă de calitatea produselor care le poartă "marca"? De nepăsările morale ale celor trei "factori" - îngrijitor, redactor, director de editură şi patron - care concură cu ignoranţele şi cu ifosele lor la stricarea unei cărţi bine scrise de un autor clasic român?

Pentru că sugestia mea de mai sus ar putea fi interpretată pieziş, precizez că nu m-a dus şi nu mă duce gândul la înfiinţarea unui oficiu cenzorial împotriva cărţilor scrise prost, de indivizi lipsiţi de talent artistic, deşi un asemenea oficiu, ca şi unul împotriva lăbărţării prostului gust pe micile ecrane şi în sălile de spectacol (vezi "Adrian, stăpânul manelelor") n-ar fi nici inutile şi nici nu cred că ne-ar ameninţa intrarea în UE la termenul scontat. Căci, fiind vorba nu de gust estetic, de aprecierea valorii artistice, apreciere în care intră un anume cuantum de subiectivitate, ci de corectitudine textologică, oficiul respectiv ar putea, pe temeiul unei critici ştiinţifice, la obiect şi obiective, să aplice