Bibliotecile mele? Biblioteci triste sau biblioteci interzise.
Biblioteci triste: aceea a Scolii generale nr. 11 din Brasov sau aceea a Filialei nr. 3 a Bibliotecii „George Baritiu“ din acelasi oras. Cea dintii: o salita cu citeva corpuri de biblioteca de-o parte si de alta, asezate perpendicular pe pereti, nu puse de-a lungul lor, cu o soba de teracota de care, fie iarna, fie (aproape) vara, statea intruna lipita, cu miinile la spate, ca o scolarita mult intirziata, o doamna plina de solicitudine si care, prin resortul unei simpatii regasite la (aproape) toate bibliotecarele intilnite, mi-a permis sa imprumut carti pina in clasa a XII-a (ceea ce mi-a dat sansa de a descoperi la 17 ani cartea citita intr-o zi si intr-o noapte si de care nu mai am curajul sa ma apropii de teama de a nu destrama impresia ravasitoare de atunci: Un veac de singuratate).
Cea de-a doua: o pereche de incaperi stil „vagon“, in prima lumina naturala fiind mai generoasa, in a doua avind nevoie de ajutorul watilor unui bec; aici, in camera mirosind a hirtie veche si-a mucegai, am vazut eu un sobolan (pina si soarecii de biblioteca au disparut!) traversind rapid distanta dintre rafturi – imagine inregistrata peste umerii apropiati ai celor doua studente cu care tocmai stateam de vorba si pe care am fost tentat sa le sperii atragindu-le atentia asupra intrusului cu blana cenusie si cu preocupari livresti.
Biblioteci interzise: acelea in pragul carora esti oprit si intrebat ce doresti fara a fi lasat sa treci printre rafturi, sa-ti lasi privirea sa sara de la un cotor la altul, in cautarea cartii care sa-ti spuna ceva; sint bibliotecile (aceea a liceului „Unirea“ din Brasov, de pilda, sau aceea de acum un deceniu a Facultatii de Litere din Bucuresti) unde trebuie sa vii cu lista ta, cu titlul tau, unde nu poti sa te lasi ales de un titlu, de un nume, de o culoare, de un
