13 aprilie 2005. Palatul Cotroceni. Aratandu-se presei romane cu prilejul votului din Parlamentul European, Traian Basescu gaseste prilejul de a fi binevoitor cu penitele insetate de vesti ale gazetarilor. Se ofera sa raspunda mai mult decat amabil intrebarilor despre soarta jurnalistilor rapiti in Irak. Nu e un exercitiu prea dificil. N-are nevoie sa-si masoare cuvintele, care la domnia sa o iau deseori inaintea inteligentei. Despre criza ostaticilor a vorbit pe larg, cu o seara inainte, la un obscur post de radio, proprietate a unui amic politic. Acum nu-i ramane decat sa repete, cu infloriturile de rigoare, cele spuse reporterului de la MixFM.
La finele interventiei, presedintele simte nevoia sa se pronunte asupra felului in care presa a tratat criza ostaticilor. E o aventura riscanta pe terenul unei stiinte de ultima ora, alintata de specialisti cu numele de Medialogie. Zice Traian Basescu, in stilu-i specific, unind zambetul parsiv cu apasarea pe cuvinte:
"As putea spune ca, dupa momentul revolutiei, specialistii din Servicii apreciaza ca nivelul de intoxicare la care a ajuns presa romana cu ocazia rapirii este cel mai ridicat. A mai fost o intoxicare la acest nivel cu ocazia Revolutiei din decembrie 1989. Acum ati reusit performanta sa aduceti pe locul doi tratarea problemei ostaticilor si va pot asigura pentru ca s-a facut destul rau, deoarece cei care-i tin captivi nu au crezut ca nu sunteti alimentati de Administratie".
Prin aceste afirmatii, marcate de o anume ingalare logica, de tip Farfuridi, (pentru ca s-a facut... deoarece!), presedintele Romaniei lanseaza un atac extrem de dur la adresa presei. Extrem de dur si extrem de primejdios, deoarece pune la indoiala conditia profesionala a presei romane. Si alti politicieni postdecembristi si-au facut un crez din a mustrului presa. Au facut-o insa din unghiul de vedere al conditiei
