Despre gropile Bucurestiului se poate vorbi din punct de vedere politic (ca rindul trecut), tehnic (numai ca nu inteleg, si pace, de ce in Suedia sau Germania, la geruri cel putin la fel de mari, nu crapa asfaltul iarna, precum la noi: ce i-or fi punind ei in plus, sau noi in minus?) si psihologic. M-as opri la acesta din urma, nu pentru ca as fi psiholog, ci pentru ca mi se pare egalmente fascinanta intrebarea de ce nu se repara gropile Bucurestiului si intrebarea de ce ne-am obisnuit noi intr-atit cu faptul ca nu se repara, incit nici macar nu mai intrebam de ce nu se repara. O problema, ar zice ironic un filozof – bine ca nici filozof nu sint – la fel de subtila, precum distinctia dintre uitarea fiintei si uitarea uitarii fiintei, la Heidegger!

Privesc, de la volan, pe soferii de alaturi, traversind gropile imemoriale de la incrucisarea dintre Stefan cel Mare si Lizeanu (bag brusc seama cite adrese de gropi pot oferi): nimeni nu se enerveaza si nimeni nu loveste cu palma in volan. De unde vine aceasta seninatate extraordinara, ma intreb, cind aceiasi soferi ma claxoneaza la o secunda de intirziere la semafor? De unde acest raport invers de enervare la mine si la ei? Gropile tot alea sint. Poate ei au masini mai bune – majoritatea sint, de altfel, jeep-uri 4 x 4 – decit Nissan-ul meu de 12 ani si astfel, la aceleasi gropi, arcurile masinii amortizeaza diferit. Se poate, dar uite ca nici domnul din Lada aceea nu se enerveaza. Din mai vechi lecturi mi-amintesc ca o definitie a tariei de caracter este tocmai stapinirea de sine. De ce el o are si eu nu o (mai) am?

Or, spuneam la inceputul acestui Plural ca (supra)tema lui este barbaria celuilalt pentru mine si barbaria mea pentru el, cu sau fara ghilimele. Cum sa inteleg diferenta dintre noi, cum s-o definesc? Este vorba la el/ea de absenta a enervarii la calcatul in groapa, sau de enervare stapini