Imaginea despre totalitarism care li se inoculeaza studentilor mei – oameni foarte tineri, crescuti dupa 1989 – este adesea apropiata de marasmul concentrationar. „Unde citeati?“ – ma intreaba ei preocupati –, „de vreme ce accesul la carti era interzis si memoria culturala integral controlata?“ „Nu era chiar asa“ – le raspund eu, atragindu-le atentia asupra unor nume (Nietzsche, Marcuse, Jaspers, Heidegger, Dodds) ale caror opere – cel putin partial – fusesera traduse. A mai existat – le povestesc – complicitatea binevoitoare a unor bibliotecari de la BCU, care ne serveau carti de la „cota secreta“, sau bibliotecile particulare, unele ramase din perioada interbelica: ii cultivam pe proprietarii lor – unii ne erau profesori –, si in acest fel ajungeam la „fructe oprite“, care altminteri ne-ar fi fost inaccesibile.
Unii colegi se cazau dinadins la profesori, obtinind, in schimbul chiriei, accesul la biblioteci bine inzestrate.
Ajungind in liceu prin 1968, am prins pe viu un fenomen sociocultural fabulos – amintit si in jurnalele timpului –, care ii asocia pe particulari cu anticarii (dar la Fagaras nu erau) si cu cei care intermediau mici tranzactii comerciale. Am mai scris despre el in monografia dedicata lui Matei Calinescu: amnistiati in 1964, multi detinuti – unii dintre ei intelectuali rafinati – s-au intors acasa in medii culturale si socio-umane complet straine. Noua generatie pe care o intilneau n-avea deloc memoria perioadei interbelice: codul ei cultural si existential era altul, continuitatea intre generatii se rupsese, vorbeau limbi diferite. Dublu instrainati, fostii detinuti au intrat si intr-un climat de suspiciune institutionala, motiv pentru care nu gaseau de lucru. Obligati sa se intretina, au inceput sa-si vinda lucrurile de pret, din ce mai ramasese prin casa: mobilier, tablouri, ornamente ambientale, carti.
Prin perversiu
