Vito Grasso, mai intii colaborator, apoi director, in doua rinduri, al Institutului Italian de Cultura din Bucuresti, a fost timp de mai multe decenii un sprijin pretios si neincetat al italienistilor romani. Ne incuraja in virtutea unei filozofii pe care nu inceta sa o repete: evenimentele culturale, oricit de reusite, erau, dupa el, efemere manifestari de empatie culturala, in vreme ce munca de a-i invata pe altii limba si cultura italiana era constructie trainica menita sa dureze toata viata. Italienistica din Romania, ca si relatiile culturale romano-italiene, ii datoreaza enorm. Vito Grasso era un Profesor. Alocutiunile lui erau construite cu o rigoare documentara si o coerenta structurala in stare nu doar sa informeze, ci si sa formeze o gindire coerenta si autonoma in cei ce-l ascultau.
La „lectiile“ lui asistam, studenti si profesori deopotriva, nu doar din respect pentru institutia pe care o reprezenta si pentru intelectualul de elita care era el, ci pentru ca explicatiile lui aveau harul de a-ti trage parca un val de pe ochi, de a-ti lamuri lucruri care pina atunci iti parusera intru totul lamurite. Vito era un Istoric – si-mi amintesc elogiile aduse lui de istorici de renume romani si straini, invitati ai Institutului, care ii descopereau cu uimire competenta – pentru ca avea o foame neobosita de documente, pentru ca nu se incredea in parerea altora, ci mergea neobosit la sursa, pentru ca stia sa discearna si sa disocieze istoriografia de filozofia care sta in spatele ei, pentru ca sub actiunile sau aspiratiile indivizilor ori maselor cauta intotdeauna legislatia si institutiile care permiteau sau impiedicau acele actiuni ori aspiratii si, cred eu, pentru ca, spre deosebire de o anume istoriografie recenta care e dispusa sa se asimileze cu hermeneutica ori cu literatura, Vito nu incurca istoriografia cu istoria.
De neuitat ramin dezbat