Unii dintre ei suspina inca dupa mama. Calugaritele imbracate in alb le potolesc durerea cu o mangaiere, cu un sarut. Altii zburda si canta. Alearga spre tine, te iau in brate si incep sa-ti Unii dintre ei suspina inca dupa mama. Calugaritele imbracate in alb le potolesc durerea cu o mangaiere, cu un sarut. Altii zburda si canta. Alearga spre tine, te iau in brate si incep sa-ti povesteasca despre mama. "Parintii m-au dus intr-un spital cand eram mic, nu imi aduc aminte exact. Am aflat, la 10 ani, ca acolo m-am imbolnavit, de la o seringa murdara. Cica daca nu iti iei bine tratamentul poti sa mori. Am momente cand imi vine sa ma omor. Ma doare cand oamenii ne resping. Imi e rusine de ce fac ei. Dar nu ma sperii. Daca vrea, Dumnezeu ma ia. Mai vreau doar sa o vad pe mama", spune Nita, 17 ani, unul dintre cei 40 de copii seropozitivi de la Centrul "Andreea Damato" din satul Singureni. Miroase a lemn proaspat lacuit si a lalele. Peste tot numai lalele. Multe jucarii si baloane colorate. Casele sunt toate din lemn, unele sunt colorate in albastru, galben si sunt pline de desene. "Ne intelegem cu ei, au momente cand sunt nervosi, dar suntem alaturi de ei. Daca se taie, vin repede la noi: "Sora, vino, panseaza-ma repede". Dragii de ei, cunosc exact ce li se intampla", spune sora Cristina. "Oamenii din sat ne injura si striga dupa noi "HIV-ule". Copiii se mai opresc sa se joace cu noi. Ies parintii: "Plecati de langa ei, luati si voi". Dar nu se ia, sa stiti, nu se ia", a mai spus Nita. Sta atat de aproape, incat i se simte respiratia. Dar nu se ia. Te ia de mana si zambeste. Continua sa vorbeasca. "Sunt aici de 6 ani. E bine, am o viata normala, sunt un om normal, dar ei, oamenii, ar trebui sa ne trateze la fel. Vreau sa ma fac electrician. Nu o sa le iau bani oamenilor, pentru ca stiu ca nu au". Isi freaca intruna mainile si isi apleaca sapca. Undeva, in coltul ochil