Am avut recent o discutie cu un inalt executiv de la o importanta banca vest-europeana referitoare la privatizarea BCR si CEC. Se cuvine sa precizez ca grupul financiar respectiv este interesat de BCR.

Ascult cu atentie opiniile care abordeaza teme-cheie ale politicii publice (economice) nationale. Nu numai ca pot afla aspecte inedite, dar, mai ales, nu-mi este indiferent ce se intampla in economia noastra.

Discutia evocata a pornit de la teza interlocutorului ca ar fi mai bine pentru statul roman sa vanda mai intai pachetul majoritar la BCR, pentru ca astfel sa creasca sansele obtinerii unui pret mare din privatizarea CEC.

Nu insist asupra conflictului de interese in care se afla banca occidentala (interesata si prin declaratie publica de BCR) si care obliga la circumspectie cand auzi pledoaria. Doresc in schimb sa accentuez cateva aspecte.

Banca Comerciala Romana si Casa de Economii sunt banci cu retele exceptionale si cu pozitii deosebite in sistemul bancar romanesc. Este adevarat ca aderarea Romaniei la UE, mersul spre o piata unica a serviciilor financiare si circulatia capitalurilor formeaza un context determinant.

Si tot adevarat este ca Romania nu se poate compara cu Germania, Franta sau Italia, tari ce apara – prin diverse mijloace – pozitia capitalului autohton in sistemele lor bancare.

Dar aceasta stare de fapt nu inseamna ca nu mai exista loc pentru actionariat romanesc in industria bancara din Romania.

Totodata, soarta BCR si CEC nu trebuie decisa pe baza unui rationament simplist, legat numai de pretul obtenabil la vanzarea unor pachete de actiuni, fie ele majoritare (cand un oficial inalt roman a vorbit despre listarea unor pachete din cele doua banci la bursa de valori, am avut sentimentul ca nu se intelege adevarata miza).

Si daca asa stau lucrurile, este fa