de PAULA ANASTASIA TUDOR IN MEMORIA LUI VLADUT Fiecare citeste si priveste ingrozit prin ce trec conationalii nostri care nu mai au altceva decat propria viata. Cat de innebunite trebuie sa fie mamele acelor copii cand ii privesc neputincioase, stiind ca acum nu pot face mare lucru pentru ei. Nu pot decat sa le fie alaturi. Trebuie sa ii hraneasca, sa ii hidrateze, sa ii imbrace, sa ii incalte, sa se joace cu ei, sa ii linisteasca, sa ii adoarma, sa ii fereasca de boli... sau sa ii doftoriceasca daca sunt bolnavi. Dar cum? Cu ce? Cum pot face fata parintii nevoilor copiilor lor, cand ei - parintii - nu mai au nimic? Nimic insemnand NIMIC. Singura lor speranta sunt cei care mai au cate ceva. Doar ei ii mai pot ajuta. Dar cum?
Ma gandesc la ce trebuie sa fie acolo: oameni peste oameni, cu sau fara posibilitatea de a-si spala hainele sau de a-si curata propriul corp, fara spatiu (probabil fiecare a salvat cate un flecustet de acasa si a mai si primit ceva de la ajutoare si aceste lucruri sunt depozitate undeva), fara grupuri sanitare suficiente, fara spatii pentru depozitarea gunoiului. Probabilitatea aparitiei unor epidemii este foarte ridicata cand oamenii locuiesc in astfel de conditii.
Se tot face apel la populatie pentru a-i ajuta, fiecare cum poate. Dar cum? Cel mai la indemana este sa trimiti haine, paturi, jucarii. A spus cineva ca acestea trebuie sa fie foarte curate? Ar mai fi o posibilitate: banii - este mult mai usor si sunt mai utili (daca sunt folositi pentru asta). Populatia nu prea mai are incredere in autoritati, mai ales ca ultimele zvonuri sunt ca s-au mai strans fonduri si au ajuns in buzunarele unora si altora.
Am vazut ca, in alte parti ale lumii, in astfel de cazuri sunt organizate campusuri mari din corturi luate de la armata sau achizitionate special pentru asemenea catastrofe, cu tot ce este necesar (paturi, grupuri san
