Imre Kertész, Kadis pentru copilul nenascut, traducere de Paul Drumaru, Editura EST, Colectia „Biblioteca internationala“, Bucuresti,
2005, 120 p.
Exista doua modalitati de a parcurge aceasta carte (eseu, confesiune sau roman?) scrisa de laureatul Premiului Nobel pentru Literatura in anul 2002: fie o citesti dintr-o suflare, fara sa o lasi din mina, fascinat de curgerea incintatoare a textului (de remarcat performanta lui Paul Drumaru, care ne ofera o versiune romaneasca splendida a unui text cum nu se poate mai dificil de redat), fie te opresti mereu ca pentru a-ti trage rasuflarea, te intorci cu zece rinduri mai sus, cu citeva pagini in urma, inchizi cartea din cind in cind ca sa lasi mesajul sa se decanteze, reluind lectura, constient de intilnirea cu o capodopera de care vrei sa te lasi cuprins in totalitate.
Frazele lungi, divagatiile proustiene, caracterul solilocvial comunica in chip epuizant si fascinant totodata o tulburatoare meditatie asupra literaturii, casniciei, dragostei, Auschwitz-ului, adevarului, evreitatii. Dar, ca o supratema care le inglobeaza pe toate celelalte, iese in evidenta problema paternitatii, de la care porneste intreaga confesiune. „A ajuns cu totul firesc ca instinctele noastre sa functioneze in contra propriilor noastre instincte, ca, asa-zicind, contrainstinctele sa functioneze in locul instinctelor“, spune Kertész. Dar, dincolo de acest paradox al instinctului care se opune siesi – teribila imagine a lumii care si-a iesit din propria matca dar care isi mascheaza intrucitva aceasta anomalie – se detaseaza conditia Autorului, care ascede la eternitate exclusiv prin propria opera si prin travaliul pe care aceasta il cere.
Desi paradoxala, la rindul ei, aceasta conditie explica refuzul „existentei mele ca posibilitate a existentei tale“: „…caci daca n-as lucra, as exista si daca as exista
