Asemenea multor altor lucruri a caror titulatura ascunde concepte vagi, Teatru National se scrie in romaneste cu majuscule, conform dictionarelor ortografice. Scrierea cu majuscule semnaleaza – ce altceva – un statut simbolic mai puternic decit simplul si echilibratul raport 1/1 dintre un semnificat si un semnificant. Ca la toate conceptele vagi, incarcatura emotional-simbolica a formei e mai mare decit greutatea materiala a continutului de dedesubt. In viata (de peste o suta de ani) de modernitate a culturii romane, aceasta dezechilibrare emotionala e de-a dreptul hiperbolica. Intr-o tara mititica, formata mai intii din unirea norocoasa a doua provincii monolingvistice, au fost din start nu unul, ci doua Nationale, la Iasi si Bucuresti.
Apoi, peste noapte, in 1919, s-a decretat un al treilea la Cluj, in plina stare de asediu; imediat dupa 1920, inca trei, la Craiova, Cernauti si Chisinau, desfiintate dupa peste un deceniu din pricina crizei economice, pentru a fi reinfiintate la fel de spontan patru ani mai tirziu. Timisoara, care suferea nedreptatea de mult, isi primeste Teatrul National dupa al doilea razboi mondial, iar prin „grija“ de insamintare simbolica nationalista a politicii lui Ceausescu, splendidul teatru din Tirgu-Mures devine la rindul sau National in anii ’80.
Nu vi se pare nimic ciudat in acest fenomen? Nu e deloc frisonanta constatarea ca, in subconstientul colectiv, frustrarea unitatii nationale se dovedeste mai puternica decit motivatia, decit nevoia banala, fireasca, a unui oras, a unei regiuni, a unui judet de a avea un teatru? Comunistii au avut o perceptie destul de corecta asupra acestui dezechilibru orgolios, nascut din frustrare, cita vreme au infiintat si hranit – in pofida cumplitelor lipsuri cauzate de sclavia ruseasca si de reconstructie – aproape patruzeci de teatre „de Stat“, si cinci Nationale, fireste tot