de SIMONA LAZAR, TUDOR CIRES REPORTER IN TIGAIE O legenda veche spune ca oamenii care traiesc la piciorul Curcubeului sunt meniti fericirii. Daca, dupa ploaie, arcul lui peste cer coboara dinaintea ta, nu te sfii, paseste pe el si vei ajunge in Tara Sperantei. Multa vreme am crezut ca acesta este un basm ca toate celelalte. Pana intr-o amiaza de primavara. Ploua de ore intregi. Excursia la Cheia si la Muntele Rosu nu mai promitea nimic spectaculos. Pana ce, fara sa stim cand, cerul s-a limpezit si, de peste culme, curcubeul s-a arcuit, coborand⦠la picioarele noastre, pe malul Teleajenului. Atunci am stiut ca, fara veste, patrunsesem pe Taramul Sperantei. Trebuia doar sa fim atenti la "semne", sa nu ne ratacim si sa ajungem acolo unde Pasarea Curcubeului isi facuse cuibul.
Ne aflam de doua zile la pensiunea unde ne facusem rezervare. Eram excursionisti - asa ca, intre timp, vizitasem manastirile din zona - Cheia, Suzana - , ne bucurasem de Florile Pastelui, cu albeata lor sfielnica, ne aventurasem la Muntele Rosu, locul de unde masivii de piatra se vedeau infasurandu-se unii intr-altii, ca petalele de roza. Cerul se inseninase, se limpezise si apa Teleajenului (peste care treceam de cateva ori pe zi, fiindca vijeliosul rau de munte curgea intre imobilul unde ne cazasem si cel unde luam masa). Stiam, simteam ca acolo, undeva, ne astepta un suflet care nu se daduse batut, un suflet care tinea speranta vie, dar⦠inca mai cautam "semnele".
Si, spre surpriza noastra, primul "semn" a aparut⦠la masa de pranz. La desert, ca sa fim cat se poate de precisi. Sub ce forma? N-o sa credeti! Chiar sub cea a unui platou cu prajituri. Pufoase, aromate, apetisante. Trei adjective care, din pacate, nu pot exprima prea bine amalgamul perfect de savoare care se rostogolise asupra papilelor gustative. Caut un alt adjectiv. Poate⦠suav. Asa, precum crema pra
