de VANDA GEORGIA IONITOIU UNDE FUGIM DE ACASA Cu cateva zile in urma, intr-o dupa-amiaza plictisitoare, m-a apucat o pofta nebuna sa ies la plimbare. Am lasat balta tot ce aveam de facut si m-am inghesuit in autobuz, cu o singura destinatie in minte: centrul orasului.
CAUTAREA. Dupa ce, vreme de aproape doua ore, mi-am facut sange rau in fata magazinelor cu preturi deloc prietenoase, am simtit ca era cazul sa ma energizez un pic: un suc si ceva dulce or sa-mi stearga sigur din minte cele doua bluze pe care as fi dat mai mult ca pe intretinere! M-am indreptat cu nerabdare catre o vitrina ceva mai colorata, care semana a cofetarie. Daâ de unde! Era o mica patiserie, care servea doar la pachet si "la hartiuta" sau "pe loc", cum se mai spune. De mese⦠nici vorba!
REVELATIA. Am colindat cam multicel pana sa gasesc in sfarsit o "ramasita" din cofetariile care erau candva. Trei mese, sase scaune, o vitrina cu prajituri si doua vanzatoare "avide" sa-mi ia comanda. Toate intr-o incapere micuta, usor intunecata, ce pastra ceva din atmosfera Bucurestiului de altadata. Privesc confuza la oferta: amandine, savarine, ecler si nelipsita prajitura Diplomat. Dar ce s-a intamplat cu vestitele mascote, cu bomboanele fondante sau cu profiterolul, pe care, daca ai noroc, il mai gasesti doar in meniul unora dintre restaurante. Cu pretul de rigoare, bineinteles!
Am cerut o amandina si m-am asezat la masa. Parca nu-mi venea sa cred ca, dupa atata cautare, gasisem in sfarsit un locusor care sa recreeze un mediu de mult uitat. Am luat prima inghititura si⦠imaginile au inceput sa curga!
ISTORIE. Ma aflam deja in Parisul secolului al XIX-lea, alaturi de un personaj care a dat tonul la tot ceea ce de atunci inainte a insemnat produs de cofetarie: vestitul cofetar Boissier. Dintr-un blat si putina crema, el a reusit sa creeze prajituri care nu numai ca
