Înapoi la Orlando. Tocmai mi-a trecut prin minte un alt motiv pentru care merită să scriu atât de pe lung despre acest film, adică faptul că el e un exemplu de "aşa da!", într-un univers populat majoritar de "aşa nu!": acela al adaptărilor cinematografice. Care dau deseori cu dreptul în stângul, nesatisfăcându-i pe cititorii textului iniţial din cauza nerespectării sale şi nemulţumindu-i pe cei care nu l-au citit care găsesc pelicula mult prea livrescă. Sally Potter, regizoarea şi scenarista lui Orlando pare să lucreze ceva mai subtil cu proza. În acest sens, între filmul britanic şi cel românesc, "Pădurea spânzuraţilor", se poate stabili o analogie pe care tematica ar părea că o exclude: în ambele există o abordare critică a textului iniţial, exploatarea unui anume - bine delimitat - filon din el, care te convinge de convergenţa privirii regizorului şi a criticului literar. Întâi o scurtă caracterizare formală: opulenţa vizuală defineşte mizanscena din Orlando. Cinematografia are protagonistul drept pivot, iar Swinton se dovedeşte o practicantă "înfocată" a minimalismului thespian. Un laitmotiv al filmului e reîncadrarea - uneori dublă, ca să iasă din când în când mise en abyme - utilă în subminarea realismului.

Pentru a atinge un maximum de repetiţie, Woolf submina genul tradiţional de biografie, dar avea un biograf în anti-biografia ei. Şi nu orice biograf, ci unul teribil de complicat dacă era vorba să fie transportat pe marele ecran. Nu e vorba de tradiţionalul alter ego auctorial, dar mai are câteva reziduuri din acesta: deţine monopolul asupra gândurilor lui Orlando pe care le reproduce pentru cititor povestindu-le sau, cel mai rar, le citează pur şi simplu. Pe de altă parte, aceeaşi voce de narator îl indică pe Orlando ca cititor al cărţii, ceea ce împiedică o apropriere completă a personajului de către biograf conferindu-i-se primului o viaţă în