In ultimii 25 de ani se poate observa in „industria“ dansului o pulverizare a schemelor prestabilite, atit in teorie, cit si in practica, lucru care nu poate fi decit binevenit, alaturi de tendinta din ce in ce mai clara de relativizare a granitelor dintre domenii altadata clar separate. Toate aceste schimbari genereaza o forta dinamica creatoare, prin care se face posibila nu doar revizuirea diverselor tehnici de dans, dar si reformularea si reintelegerea notiunilor de critica, teorie si productie in domeniul dansului. Artisti ca Pina Bausch, William Forsythe, Meg Stuart, Jerome Bel, Xavier Le Roy, Vera Mantero, Boris Charmatz cauta, prin munca lor, sa foloseasca dansul ca pe un instrument de cunoastere in toate domeniile mentionate mai sus, si nu doar ca pe un limbaj autonom, criptic, al unor trupuri-fetis, reduse la tacere.
Aceasta schimbare de viziune poate fi caracterizata in primul rind prin faptul ca nu mai exista granite clare intre specializari – dans, coregrafie, productie, impresariat, critica si public. In aceasta noua ordine a lucrurilor, coregraful se poate apuca de teorie, criticul de productie, impresarul poate scrie cronici, eseistul poate exersa citiva pasi de dans, publicul devine participant activ.
- O noua etica si o noua ierarhie in dans bazata pe stergerea distantei
Se impune deci o reevaluare a notiunii de distanta critica, din moment ce totul pare a se indrepta spre negarea acestei distante. De asemenea, este absolut necesara analiza acestui fenomen, pentru a verifica in ce masura discursul critic se raporteaza pertinent la ultimele schimbari si, mai mult, pentru a intelege in ce fel si daca aceste schimbari configureaza intr-adevar o noua etica si o noua ierarhie in dans. Daca mai demult distantarea aparea ca o cerinta obligatorie in elaborarea discursului critic, acum aceasta nu mai poate fi considera