Cu numai citiva ani in urma adresai o epistola prietenilor tai romani, semnalindu-le multe si diverse contradictii din viata publica a Romaniei, la dezlegarea carora s-ar fi cuvenit ca ei, in calitate de carturari, sa aiba un cuvint de spus. Felul cum a fost primita atunci scrisoarea ta de unii dintre compatriotii mei – ai nostri, cita vreme, prin biografie si interesul pentru aceasta tara, ii apartii, in continuare, vrei sau nu vrei –, m-a determinat si pe mine sa intervin in discutie, macar ca pe atunci ne cunosteam cel mult din citite ori din spusele unor cunostinte comune. Nu am regretat decizia aceasta, desi pozitia mea in context nu a adus cine stie ce mari revelatii. Ea mi-a prilejuit insa – mie – constatarea ca ma situam mai aproape de punctul tau de vedere decit de cel al oamenilor de cultura romani, care incercau sa ajusteze obrazul destul de ridat al actualitatii noastre; uneori, chiar impotriva evidentelor. Practic, propunerea ta de reexaminare critica a jocului actorilor intelectuali pe scena zilei m-a ajutat sa identific mai bine locul pe care eu insumi intelegeam sa il ocup si, implicit, sa incerc sa recalibrez propria-mi strategie si intelegere.
Astazi, cind lucrurile au evoluat cu o anume viteza in viata regiunii noastre – iata, Ungaria face parte din UE, iar Romania a intrat in NATO si a fost acceptata in principiu (desi cu rezerve, cum altfel?!) in aceeasi Comunitate Europeana –, ajung sa iti scriu eu tie, in incercarea de a intelege anumite evolutii al caror sens exact imi scapa.
Perceputa mereu ca inamica traditionala a statului roman, din motive pe care nu le mai detaliez, Ungaria este astazi, din multe motive, partenerul european cel mai apropiat de noi. Nu numai pentru ca ne invecinam si fiindca impartasim un trecut milenar (cel putin in Ardeal, dar nu numai), ci si datorita interesului constant manifestat de statul maghiar