De câteva zile mă tot amuz – chiar dacă subiectul nu este unul să te amuze – cât de tare, de furtunos sau de proletar se agită confederaţiile sindicale, şefii de bloc, reprezentanţii instituţiilor publice asupra unui subiect care ne arde la buzunare: introdu-cerea unor tarife lunare, numite generic şi popular abonamente, în factura la gaz, măsură de care “beneficiază” cele două mi-lioane de consumatori conectaţi în sistemul de distribuţie al gazelor naturale.
Mă amuz pentru că românii reacţionează doar atunci când sunt puşi în faţa faptului împli-nit, aşa cum anticipam acum vreo două luni, când mă loveam de o rigiditate inexplicabilă când am abordat acest subiect al majorării preţurilor şi tarifelor la gaze, a introducerii abonamentului şi a altor cadouri guvernamentale cu care am fost potopiţi în numele unei obligativităţi a alinierii preţurilor la nivelul celor practicate pe piaţa unică.
Încă de atunci spuneam că, probabil, reacţiile vor apărea în momentul în care consumatorii se vor trezi sub ochi cu facturile, moment în care nu vor mai putea da înapoi. Vor plăti ce au acceptat deliberat sau inconştient.
Cu toate că timp de mai bine de o lună ne-am străduit să le deschidem ochii consumatorilor, încadraţi în diverse categorii, feed-back-ul a fost unul palid, în stilul nostru românesco-mioritic de a accepta cu mâinile încrucişate orice impozit, taxă, creştere a preţurilor, fără a reacţiona decât cel mult în paginile ziarelor sau pe posturile radio-TV, canale media dătă-toare de glorie vremelnică.
Iată că acum nemulţumirile se înteţesc, consumatorii nu înţeleg logica acestui abonament, facturile în multe cazuri sunt covârşitoare, şi suntem doar în plin sezon primăvară-vară. Însă gama de reacţii protestare vine prea târziu. Singura soluţie, în ciuda ameninţărilor sindicale, va fi să acceptăm umili şi umiliţi, fără să crâcnim, aşa cum ne şa
