Incerc, de cite ori incep un curs de didactica limbii si literaturii romane, sa aflu de la studenti de ce si-ar alege sau nu o cariera didactica. Fiecare primeste o foita cu doua intrebari: „De ce as vrea sa devin profesor?“, „De ce nu as vrea sa devin profesor?“ Le precizez ca, in functie de argumentele pe care le au, pot raspunde fie doar la una dintre cele doua intrebari, fie la ambele. Pentru ca acest exercitiu de reflectie sa fie autentic, ii rog sa nu se semneze. O prima constatare este ca, de regula, studentii gasesc argumente atit pentru raspunsul afirmativ, cit si pentru cel negativ.

Dintre motivatiile care ii fac sa-si doreasca sa devina profesori, cele mai multe se refera la faptul ca le plac copiii, ca si-au ales ca model un anumit profesor care a avut un rol important in formarea lor, ca le place gramatica sau literatura, ca sint deschisi spre comunicare, ca au potential creativ si spirit ludic sau ca meseria de profesor ofera satisfactii si bucurii cind constati ca ai o contributie in formarea altora. Dezinteresul studentilor fata de perspectiva de a deveni profesori se bazeaza si el pe mai multe motivatii: una, cel mai des evocata de studenti in raspunsurile lor, este cea financiara; alta priveste statutul marginal al profesorului in societatea contemporana; alta e legata de perceptia asupra propriei personalitati (nu stiu sa comunice cu elevii, sint timizi etc.); in fine, ultima este legata de responsabilitatea si de nivelul serios de pregatire pe care aceasta profesie le presupune (exigente pe care studentii simt ca nu si le pot asuma). Nu voi discuta aici despre motivatiile economice si de statut social, ci despre acele tipuri de motivatie care s-ar cuveni sa fie luate in seama de institutiile care ii pregatesc pe studenti si pentru eventualitatea unei asemenea cariere.

Fara indoiala ca meseria de profesor este foarte dificila.