ce mă scoate din sărite în Missouri Mă enervez uşor - poate prea uşor uneori. Nu e ceva ce se vede; nu-mi crapă obrajii de la un influx de sînge, nu-mi pulsează tîmplele ca pielea de animal întinsă pentru percuţie şi nu dau de pămînt cu obiecte de valoare. E mai degrabă un sentiment. Pur şi simplu, nu-mi e bine cînd nu e totul în ordine. În România, starea de enervare era o constantă, iar eu eram mereu pregătit să o înfrunt. Mama lui de autobuz înghesuit, mama ăluia care îmi caută prin buzunar în autobuzul înghesuit, mama celor din rîndul 26 care ronţăie seminţe la cinema ca o haită de lăcuste, mama primăriei care a lăsat gropile din cartier să îmbătrînească, mama vecinilor care bat în ţeavă, mama magazinului de pîine, mama profesorilor care iau şpagă... Ce mai, nu-mi ajungeau mamele şi am fost nevoit să trec la alte rude apropiate, biserică şi, mai tîrziu, la sfinţi - în ordine alfabetică. Sînt în America de aproape doi ani şi mă enervează faptul că nu e nevoie să car traista cu înjurături după mine. Sigur că sînt şi aici căruţe întregi de momente care merită blagoslovite, dar sînt ceva mai subtile - cel puţin aici în Missouri, în mijloc de Americă. Singura comparaţie între America şi România care îmi vine acum în minte a făcut-o mama (că veni vorba), acum aproape un an de zile, cînd ne-am întîlnit în New Orleans. Gîndeşte-te la piramida nevoilor, piramida lui Maslow, mi-a spus. În România, multă lume are probleme atît de grave cu primul nivel (nevoi de bază, cum ar fi casă şi masă), încît e greu să aibă grijă de alte nevoi. În America, procentajul celor care termină cu primul nivel şi chiar cu cel de-al doilea (siguranţă) e mai mare, a ţinut mama să adauge. Şi aşa e... Clasa de mijloc, care în România abia acum începe să mişte (o vezi la Metro şi Selgros cam o dată pe lună), e o categorie palpabilă în America. Ziua de mîine e o treabă relativ sigură pentru a