N-a fost ca ziaristii rapiti sa ajunga acasa in mare bucurie. N-a fost ca rasuflarea usurata sa se auda din pieptul a 22 de milioane de romani. N-a fost ca sentimentele sa invinga in fata preferintelor politice. De la Corneliu Vadim Tudor ne asteptam. Dar nu ne-am asteptat ca marii ganditori ai natiei sa aiba sufletul atat de amar.
Cu fetele crispate, cu dintii scrasnind, Cristian Tudor Popescu si Ion Cristoiu n-au vrut sa creada ca marele contestat, Traian Basescu, a reusit sa-i aduca acasa pe ziaristii rapiti.
Cei doi s-au inecat cu comentariile mustind de sange, pregatite din timp si invatate pe de rost pentru cazul in care salvarea celor trei ar fi esuat.
Nici macar umbra vreunui zambet n-a trecut peste ridurile celor doua chipuri brazdate de urmele atator probleme grele ale natiunii. Nici macar o scanteie n-a rasarit in ochii mijiti intre pleoapele stranse a mare concentrare.
Si mai apoi nici o urma de intelegere n-a aparut in cele doua creiere nedumerite de criticile pe care si le-au atras din partea colegilor de breasla.
Nervosi ca jocul nu le-a iesit, ca Basescu n-a cazut in nas si ca Jana, Sorin si Ovidiu nu s-au intors acasa in sicrie sigilate, cei doi au rabufnit din toate puterile si au ajuns sa le reproseze ziaristilor ca s-au bucurat la primul pas pe pamantul Romaniei.
Gestul n-a ramas netaxat, pe unde s-a putut. Pe unde nu, s-a lasat cu demisii.
Pe motiv de cenzura, acuzatie recunoscuta de faptuitor si aprobata de marii ganditori. Caci, nu-i asa, marile minti nu se musca reciproc. Nu degeaba are romanul vorba veche cu mana cea sfanta care o spala pe ailalta.
Nevoia de a se auzi vorbind, disperarea de a nu li se oferi ocazia de a se face utili puterii politice, i-a lasat pe Cristian Tudor Popescu si Ion Cristoiu prada penibilului. Singurul castig din toata lupta
