Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu cînd mă gîndesc la ce emoţie am trăit cînd am pus prima dată piciorul meu de copil ucenic într-ale literaturii într-un tîrg de carte bucureştean, cînd alergam după autografe şi tremuram la vederea vreunui stîlp al culturii române cum trece pe lîngă mine cu o plasă de cărţi "grele", cum nu-mi venea să cred că pozele din manualele mele de liceu beau şi ele bere la fel ca muritorii de rînd sau cum visam la următorul tîrg cînd poate şi X va lansa o carte, parcă nu-mi mai saltă chiar aşa inima de bucurie... Nu ştiu dacă mi-am pierdut chiar tot idealismul, probabil că nu, dar ceva-ceva tot s-a schimbat în cum mi se mai par acum astfel de manifestări culturale. Am înţeles că Tîrgul de Carte din acest an a fost ultimul în această formulă, la TNB. Impresia de inerţie, imposibilitatea de a mai surprinde, lipsa unor evenimente spectaculoase (cum ar fi concerte, spectacole, proiecte multimedia de amploare, expoziţii ale unor artişti vizuali cunoscuţi, perfomance-uri, happenning-uri, invitarea unui scriitor străin celebru - de ce ar veni Pascal Bruckner să dea autografe la tîrgul comercial Carrefour Orhideea, cum a făcut-o pe 18 iulie, şi nu ar veni şi la Tîrgul de Carte?), a unui cadru aerisit, desenat nu doar funcţional, ci şi expresiv, lipsa unei coerenţe tematice sau de identitate vizuală sugerează un tablou eterogen, colorat, dar şters, fără contururi precise. Dacă, într-adevăr, Tîrgul de Carte este o radiografie a literaturii române, atunci impresia pe care mi-a lăsat-o este a unei îmbătrîniri fără eleganţă, combinate cu o tinereţe căreia îi lipseşte entuziasmul, dar care epatează printr-un banal teribilism. Excepţiile, notabile şi autentice, deşi nu întotdeauna suficient vizibile (l-am văzut pe Mircea Horia Simionescu plimbîndu-se discret printre standuri, exact cînd cumpăram al său Palton de vară) sînt cele care fac diferenţa. Vorba l