Cînd preşedintele în exerciţiu al Uniunii Europene, Jean-Claude Juncker, a anunţat într-una din conferinţele de presă de după eşecul discuţiilor bugetare că pleacă în Statele Unite ca să le explice americanilor ce putere solidară este Europa Unită, ziariştii au izbucnit într-un rîs sonor şi zgomotos. Proiectul unei Uniuni Europene discutînd de la egal la egal cu marea Putere de dincolo de Ocean, proiect care, chiar dacă nu fost niciodată exprimat în mod clar, i-a însufleţit pe artizanii Uniunii, e mai departe ca oricînd de realizare. Niciodată, în istoria recentă, liderii europeni n-au fost mai dezbinaţi şi mai preocupaţi de propria lor soartă decît acum. Ei sînt mai preocupaţi de soarta lor ca lideri şi nu de evoluţia sau dinamica ţării lor. Neputinţa de a ajunge la un acord pe tema bugetului, dar mai ales îndărătnicia exprimată în apărarea poziţiilor iniţiale au demonstrat nu doar "egoismul naţional", ci şi înţelegerea îngustă a acestui sentiment cu reputaţie proastă: nici şomajul francez, nici criza economică germană nu îşi pot urni cifrele prin menţinerea situaţiei existente. Nici relativa dinamică britanică nu poate fi întreţinută întorcînd spatele lumii. Nu încăpăţînarea le lipseşte liderilor europeni, ci fantezia inovatoare, capacitatea de a gîndi dincolo de ceea ce văd, puterea de a iniţia proiecte care să înglobeze, nu să despartă. Sub nici un motiv, Jacques Chirac, preşedintele Franţei, nu a vrut să accepte vreo modificare a PAC (politica agricolă comună) care îi favorizează substanţial (dar nu atît cît şi-ar dori ei) pe fermierii francezi. Sub nici un motiv, Tony Blair, prim-ministrul britanic, nu a vrut să cedeze în problema "reducerii" sumei vărsate în bugetul comunitar de către Marea Britanie, reducere obţinută în 1984, de Margaret Thatcher, pe vremea cînd ţării îi mergea mult mai rău decît acum. Blair îşi motivează refuzul tocmai prin felul cum