Am fost la o lansare a lui Don Quijote si acest lucru mi-a adus aminte de carte si de multe care s-au spus de-a lungul timpului. N-o sa uit niciodata ca citind o serie de referinte critice de inspiratie marxista, desi excelent conduse si argumentate, simteam o mare lehamite. De ce? Fiindca in acele studii, autorii lor, oricat de galonati, nu faceau altceva decat sa ne toarne in cap noua, cititorilor, ca Don Quijote nu este altceva decat o satira geniala, realizata de Cervantes la adresa epopeilor medievale cu cavaleri si fapte de eroism, la adresa stilului emfatic al lui Ariosto bunaoara, maestrul respectivului gen, si cate alte observatii la fel de false, desi in aparenta corecte. Don Quijote nu este o satira decat numai in masura in care satira este de fapt o jupuirea sufletului, fiindca lumea in care traim este infama si de aceea merita s-o prezentam distorisonat. Dar, altfel spus, nimeni nu face satira din placere. Cine satirizeaza vrea pana la urma sa rascumpere, lucru valabil in primul rand pentru Gogol, poate cel mai mare autor satiric al tuturor timpurilor. Cervantes, in Don Quijote, este insa cel mai vehement adversar al minimalizarilor. El idealizeaza dar nu intr-un mod stupid, ci pur si simplu din dorinta de-a inlocui o realitate banala cu una sublima. Cervantes nu este, in consecinta, un autor renascentist, ci unul medieval, care cauta Graalul, care urmareste ce este imaterial si descopera in fiecare secventa obisnuita un fragment arhetipal. Dar bineinteles viziunea aceasta asupra lui Don Quijote nu convine. In compensatie s-a dezvoltat o alta ramura a exegezei care a vrut sa faca din personaj un simplu si tot la fel de banal idealist, un om care merge cu capul in nori, care de aceea si starneste amuzament oriunde ajunge, dar, evident, este vorba de o reactie benigna, simpatica, fiindca in general Don Quijote a fost si este iubit. Mare gogomanie Don