de MONICA STEFANIA VELICU OCHIUL SOACREI "Locuinta mea de vara/E la tara." Nu, nu vreau sa va arat ce cultura generala posed. O sa intelegeti imediat ce e cu versurile astea. Dar pentru ca tot a venit vorba, cred ca v-am mai spus ca sunt o mare iubitoare de poezie. De poezie adevarata, vreau sa spun. Cu rima, nu din cele care se scriu astazi de parca-s copiate din cartea de telefon. Nora-mea e innebunita dupa astea, insa eu cred (si ramane intre noi) ca nu pricepe nimic din ele. Vrea doar sa arate cat de moderna e. Ca si cititoare. Vedeti ce exprimare la zi am?
Dar asta-i o alta poveste, iar eu vreau sa va istorisesc, de fapt, peripetiile mele si ale sotului in deplasare, la locuinta de vara de la tara a cuscrilor. Singura, de altfel, pentru toate anotimpurile! Cu adevarat peripetii! Mai intai ca ne-a prins ploaia la intrarea in sat, de-a trebuit sa se dea jos bietul meu baiat si sa impinga masina. Se impotmolise in glodul de pe ulita si nu voia sa o mai ia din loc. Masina. Nora-mea, pe post de soferita, isi dadea cu parerea, spunand ca daca am fi mai putini in masina, i-ar fi si ei mai usor sa o scoata din noroi. M-am facut ca nu pricep, fiind implicata, momentan, in admirarea peisajului rural compus din noroi, doua vaci fericite carora sotul meu le facea cu mana (pesemne ca le cunostea de pe vremea cand era cavaler) si case.
Cu chiu, cu vai, ajungem in sfarsit la casa cuscrilor. Oameni primitori, ne-au asezat sub un umbrar, afara. Intre timp iesise soarele si din masina nora-mea, cu mainile pline cu sacose pe care i le-a livrat rapid maica-sii. Ce-o fi fost in ele? Nu e treaba mea. La masa am avut supa de pasare si ca felul doi pui fript. E adevarat, puiul arata de parca ar fi facut balet, asa ca la sugestia mea s-a mai taiat unul. Si-nca unul. Acelasi lot, aceleasi dimensiuni. Dar cine credeti ca a alergat prin toata ograda ca sa prinda puii
