Esther Benbassa, Jean-Christophe Attias.
Evreul si celalalt.
Traducere din franceza de Andreea Vladescu,
Editura EST, Bucuresti, 2005
„Ambiguitatea figurii celuilalt, ca o constructie socioculturala, trimite la ambiguitatea celui care o creeaza; pentru ca, de fapt, celalalt este si nu este un alt sine insusi“. Discursul nostru despre ceilalti spune enorm si despre noi, nu doar despre ceilalti. in oglinda pe care avem impresia ca o punem in fata celorlalti se rasfringe de fapt si propria imagine.
Cum functioneaza insa acest mecanism in cazul iudaismului? Daca evreul este celalalt prin excelenta, intr-o societate care il condamna practic la acest statut, cum se construieste totusi relatia sa, a evreului, practicant sau nu, cu celalalt? Cine este acel altul in raport cu care se defineste evreul, cine este strainul care devine, implicit, punct de reper pentru constituirea unei identitati a sinelui?
Caci a fi evreu inseamna, practic, a fi celalalt, iar aceasta relatie de echivalenta nu se naste doar din privirea Occidentului catre cel care este altfel, strain si necrestin totodata, ci isi are originea in chiar Vechiul Testament. Plecind dinspre Caldeea inspre Canaan, Abraham isi asuma conditia alteritatii. Radacinile istoriei poporului lui Abraham „sint in plecare“, ceea ce conduce la asumarea unei ambigue conditii a alteritatii: „alteritate a unui nou pamint: alteritate a unui vechi pamint: alteritate ciudat de primordiala, pe care nu incetezi sa o porti in tine, pina la raportul in sine“.
Apoi, iudaismul isi construieste frontierele culturale prin intermediul celorlalti, specificitatea sa morala si religioasa se naste opunindu-se politeismelor. Astfel, apare eroarea religioasa, trecerea de la politeism la monoteism aduce cu sine acest concept caruia pina la urma ii va cadea prada iudaismul insusi, in raport
