Nu stiu daca ati urmarit procesul, asa ca incerc o mica explicatie. Michael Jackson, un cantaret in voga in anii ’80, putred de bogat in anii ’90 si falit in ziua de azi, e judecat pentru pedofilie. Nu conteaza procesul, ci intarzierea cu care s-a ajuns la el - starul a fost acuzat de multi parinti ca le-ar fi maltratat copiii. Insa a platit de fiecare data - pentru ca sistemul american permite asa-numitul settlement - , adica o intelegere financiara, in urma caruia reclamantul ia ceva bani si-si retrage actiunea.

Cazul Michael e intr-un fel un contraexemplu al unei institutii interesante (chiar daca nu foarte sanatoase): litigiul cu daune. E o institutie prin excelenta americana... Pe langa bani pentru avocati, ea a produs un lucru absolut dezirabil: grija (chiar daca ipocrita si superficiala) pentru client. De frica unor clienti perseverenti in tribunal, companiile au devenit tot mai atente cu calitatea produselor, cu riscurile la care ii supun pe utilizatori, chiar cu atitudinea fata de public. Chiar si simplii cetateni se gandesc de doua ori inainte sa zgarie masina vecinului ori sa-l injure.

In cazul Michael, starul si-a intarziat cu peste un deceniu procesul, platind milioane parintilor indignati. Pentru el, sistemul a fost un avantaj imoral. In alte cazuri insa, milioane de oameni au avut de castigat. Unii mai putin, in calitate de clienti, altii mai mult, ca reclamanti. In cazul McDonald’s, compania n-a mai vandut niciodata cafea fara avertismente ca-i fierbinte pe ceasca, de cand o babuta oparita cu cafeaua ei a castigat un proces. In cazul Ford sau GM, masinile au devenit mai sigure din anii ’70, dupa ce clientii implicati in accidente au dat in judecata companiile. Zambetele de pe fetele functionarilor din aceeasi America nu vin neaparat dintr-un caracter binevoitor (nu exista gena asta, credeti-ma), ci si din nevoia de a nu transforma