In memoria lui Vladut   Deunazi - deoarece eram marcata de refuzul unor persoane de a vorbi despre problemele de care se lovesc in activitatea pe care o presteaza - am avut o discutie aprinsa despre "frica".

Eu sustineam ca exista inca un regim al terorii la multe locuri de munca si chiar in aspectele private ale vietii. Ca sunt multe nereguli care se repercuteaza in mod direct asupra omului prin simplul motiv ca e partas la acestea fara sa vrea si nu poate spune nimic - de frica. Frica de a nu-si pierde locul de munca sau de a-si pierde traiul "linistit". Parerea mea este ca atunci cand ai ce pierde, cand esti responsabil si pentru alte vieti, iti este frica - chiar daca salariul tau este infim - , stii ca nu-ti vei gasi cu usurinta un alt loc de munca (mai ales daca ai trecut de 40 de ani si esti femeie!). Cum sa vorbesti, cum sa-ti spui pasul, cand la fiecare poarta de intreprindere se inghesuie alti 1.000 de oameni care abia asteapta sa-ti ia locul (cel putin in viziunea sefului, care nu pierde nici o ocazie sa-ti reaminteasca acest fapt)?

La care, interlocutorul meu - mult mai pragmatic decat mine si mult mai drastic - a luat foc: "Cum sa ridici in slavi frica? Fiecare om are dreptul sa vorbeasca atunci cand nu ii convine! Iar daca tace - nu are dreptul sa se planga sau sa fie compatimit. Cei care tac ii invata pe cei care vor sa ne tina sub tacere ca se poate, ii asigura ca au gasit solutia - sa timoreze oamenii, sa ii asupreasca, sa ii tina in latul acela minim pe economie, sa mearga pana la a-ti dicta ce sa faci cu timpul tau liber. De ce nu te gandesti la cei care au vorbit si care si-au asumat riscul de a-si pierde linistea? Numai asa poti schimba ceva! Daca toata lumea se ascunde in spatele fricii, nu vom avea niciodata parte de o reala libertate. De ce nu isi aduc aminte cei carora acum le este frica si tremura pentru ca pot pierde a