- Cultural - nr. 114 / 13 Iunie, 2005 Eminescu este un imbold, o valoare perpetua. De curand, am avut sansa sa incurajez un grup de tineri entuziasti pe calea fizicii, sa se aplece peste minunatele sale versuri _ dupa ce au inteles teoria relativitatii si au citit Geneza biblica. Acum un an, un sarman poet, aparut ca o ciuperca otravita dupa ploaie, "sapa, in cadru public", crezand ca il va clinti pe Sfinx-ul neamului nostru. Unii cred ca sunt o adevarata valoare doar pentru ca s-au nascut intr-o casa cu lumina electrica si farfurii de portelan; li se pare ca un neam nu poate avea, de-a lungul istoriei, numeroase valori. Desconsiderand un inaintas, ei nesocotesc truda neamului pentru dezvoltarea/pastrarea limbii romane. Cerul nostru este "dominat" de Steaua Polara. La aproape o suta de ani de la moartea poetului, astronomii au constatat ca Steaua Polara nu mai exista; noi percepem doar lumina care parcurge in ani-lumina acel spatiu care desparte locul unde s-a aflat si planeta noastra. Cuvintele poetului sunt remarcabile si din punct de vedere stiintific: "La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atat de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga... Icoana stelei ce-a murit/ Incet pe cer se suie:/ Era pe cand nu s-a zarit, / Azi o vedem, si nu e". Versurile sale preced teoria relativitatii; astronomii au inteles de abia in secolul identitatii si experienta transmisa, pentru ca ei azi sa vorbeasca romaneste si chiar sa castige in secolul XX aceste fenomene astronomice. Sunt fascinata de gradul inalt de intelegere a formarii universului vizibil (stele-planete). In secolul XX apare teoria Big-bang-ului, iar artistul, parca in aceeasi stare ca si Ioan Evanghelistul cand a scris Apocalipsa, traieste istoria Universului. "Iar colo batranul dascal... tot socoate si socoate; Universul fara margini e in degetul lui mic!/ Caci sub frunte-i viitorul si trecutul s