Subiectul predilect al filmelor de categoria B si C, dar si al multor productii cu pretentii e razbunarea. Cel slab e lovit acolo unde suferinta e nimicitoare, insa invinsul, intocmai contelui de Monte Cristo, se trezeste din morti si-l pedepseste pe omul rau. Spun subiectul si nu tema, deoarece trama e aceeasi in mii de pelicule fara variatii la esenta. Solutiile, pentru ca intoarcerea intre vii a celui socotit mort sa tina publicul intr-o excitatie partizana, sunt diferite de la scenariu la scenariu, insa mecanismul psihologic e perfect in unicitate, dovada ca spectatorul nu oboseste. Pana si oamenii care n-ar avea practic nimic de razbunat - cu exceptia poate a unei vieti cenusii - se transpun, ca sub hipnoza, in starea eroului care a disparut un timp, ca sa se intoarca atunci cand pana si calaii sai l-au uitat. Monte Cristo a suferit ani de-a randul recluziunea maxima intr-o inchisoare-fort. In nu stiu care film, napastuitul deschide ochii miraculos dintr-o coma prelungita. In altul, el e un vagabond amnezic, care isi recapata pe neasteptate memoria. De fapt, in toate e vorba de revenirea dintr-un neant, de o improbabilitate maxima, biruita prin cateva mijloace la indemana tuturor: rabdarea, calirea vointei, cultivarea nevoii de revansa, calculul amanuntit al surprizei. E sindromul Monte Cristo, minus comoara abatelui Faria.
Am vazut mai multe versiuni cinematografice ale romanului lui Alexandre Dumas rezonand la simtirea artistica a catorva generatii. La ultima dintre ele m-am intrebat de ce e bun subiectul pentru toate varstele, de ce nu se toceste? Raspunsul vine chiar din multimea adaptarilor. Nu s-ar produce atatea filme cu razbunari daca n-ar exista un climat de intampinare favorizant.
In tarile din estul Europei, fiecare are ceva de razbunat. Cei mai multi nici nu ne dam seama ca starea sufleteasca proasta pe care o avem tot timpul e di
