Şi dacă li s-ar pierde - cine ştie... - numele scrise pe coperte sub vreun paspoal de buzunar, jurnalele dintre războaie ar fi, hélas, egal de indiscrete. Nu, fireşte, bijuuri grele, cu strasuri şi toarte la vedere, ci odoare cu monogramă, din acelea care, luate deoparte, încep să spună poveşti. De la ele afli, ce-i drept, nu chiar tot ce-ai putea cere. Păstrate bine, ca podoabele vechi în scrin, sînt în jurnale doar întîmplări pe care cine le-o fi trăit vrea să le şi lase mai departe, aşa cum s-au petrecut sau oricum altfel. Totuşi, dacă ai găsi un carnet de însemnări, de confidenţe căzut, undeva, dintr-o taşcă ai putea spune, dacă nu e al unui perfect cabotin, cam ce soi de om l-a ţinut ceva timp pe-aproape. Şi, omiţînd ce e de omis, cum a fost viaţa lui.

E o aşteptare pe care primul volum, apărut în 1932, la Cartea cu semne, al lui Mihail Sebastian, o contrariază aproape impertinent (a se citi în cheia vremii "eticheta" de tinereţe...). Autorul lui a scris, mai tîrziu, un jurnal de roman. Debutase, însă, cu un roman de jurnal: Fragmente dintr-un carnet găsit, cărticica reeditată de curînd, după ce, din anii '30, n-a mai interesat pe nimeni, în colecţia Cartea de pe noptieră a Editurii Humanitas. O "legătură" elegantă, de text garnisit cu fotografiile "traducătorului". Pe-atunci, nu era scriitor, din spiţa noilor, care să nu-şi conducă măcar un alter-ego spre gara din Roissy. Acolo, "emigratul" se amesteca în lume, îşi vedea de trai şi mai dădea, din cînd în cînd, cîte un semn. Ca acela pe care-l culege, de pe podul Mirabeau, într-o seară de (aproape) iarnă, povestaşul din romanul lui Sebastian: "un carnet cu coperţi negre, lucioase, de muşama". Îl citeşte imediat, îi face, din două rînduri, cronica de întîmpinare - "lectură curioasă, obositoare pe alocuri, pasagii obscure, notaţii ce îmi erau străine, ba chiar absolut opuse" - şi-l dă mai departe