Imi amintesc cum, in copilarie, la noi in casa se vorbea tainic-evaziv despre lada cu carti ramasa la Alexandria. Originari din acest orasel muntean, parintii mei se mutasera la Bucuresti in anul cind urma sa ma nasc eu, adica in 1938. Tata lasase la vechea lui locuinta de burlac o lada plina cu carti si mereu isi propunea sa se duca s-o recupereze. Insa mereu o piedica anume se punea de-a curmezisul. Nu intelegeam prea bine ce se intimpla, de ce atitea ezitari, de ce mama se imbufna cind venea vorba de acest subiect. Nu-mi dadeam seama cum putusera tergiversa atit, adica 9-10 ani, cit aveam eu pe-atunci. Cum sa lasi cartile tale sa zaca intr-o lada atita vreme? Dar cel mai mult ma intristam cind se emitea ipoteza ca omul la care tata lasase lada putea sa nu mai fie de gasit. Mama era de obicei defetista, si tata trebuia sa admita oftind: „Asa e, s-ar putea ca biblioteca mea sa se fi dus pe apa simbetei!“ Nu ma impacam cu discutiile zadarnice si cu lipsa oricarei vointe de a trece la actiune.

Citeva evenimente, suprapuse rapid in mintea mea, m-au facut sa parasesc orice gind de plecare in cautarea bibliotecii pierdute.

Primul dintre aceste evenimente a fost un domn necunoscut in haine ponosite care, gasindu-ma pe strada, m-a rugat sa ma duc s-o anunt pe vecina din casa de vizavi de noi. „Spune-i ca varul ei vrea s-o vada. O astept in parcul din colt.“ La aflarea mesajului, vecina s-a ingalbenit si-a soptit: „Dumnezeule, i-au dat drumul…“ Al doilea a fost visul premonitor al tatei care, intr-o dimineata, s-a trezit brusc si i-a soptit mamei: „A murit tatuta!“ Peste citeva zile am aflat, pe cai ocolite, ca in dimineata cu pricina preotul Badea Abaluta, imbracat in anteriu, fusese strivit de-un camion de rusi beti.

Al treilea a fost ordinul de a rupe primele foi din cartile scolare, cele cu portretul regelui. Al patrulea, mutarea mamei