Multe s-au schimbat in societatea romaneasca in cei cincisprezece ani care s-au scurs de la mineriada din iunie 1990, dar adevarul despre implicarea institutiilor statului – de la Presedinte pina la sefii politiei si ai serviciilor secrete –, desi intuit de la bun inceput, tot ascuns opiniei publice a ramas. Aceleasi institutii care au contribuit decisiv la deformarea sistematica a manifestatiei anticomuniste din Piata Universitatii – Televiziunea si Radioul publice – au avut un rol major in manipularea ulterioara a informatiilor, a imaginilor si, implicit, a istoriei noastre recente. Pentru ca puterea instaurata dupa 1990 si perpetuata – cu exceptia intervalului 1996-2000 – pina la sfirsitul lui 2004 sa fie la adapost de nedorite cercetari si, cu atit mai mult, de deconturi imediate, justitia a luat pozitie de drepti si a reactionat fara preget la comanda politica.
Dupa aproape saisprezece ani de democratie (originala, ce-i drept) si in absenta unor institutii puternice, care sa actioneze conform legilor in vigoare si nu conform vointei politice a unui partid sau a unui om (fie el si presedintele statului), in lipsa unor institutii care sa sanctioneze abuzurile puterii si actiunile ilegale intreprinse de cei chemati, de fapt, sa garanteze respectarea legilor, societatea romaneasca priveste inapoi mai degraba cu indiferenta decit cu minie. Si asta pentru ca prima grija a puterii politice tutelate de Ion Iliescu a fost sa-si acopere atit originile comuniste, cit si urmele abuzurilor comise in toti acesti ani, si nicidecum sa incurajeze o dezbatere publica pe marginea ororilor regimului comunist si a reziduurilor sale in mentalitatea publica.
Memoria este, si in acest caz, adversarul de care Ion Iliescu si cei din jurul lui s-au temut dintotdeauna. Spre deosebire de celelalte tari foste comuniste (sa ne gindim doar la Polonia sau Cehia, de exemplu),
