Toate amintirile din copilarie sunt legate de locuri verzi: dealuri, pajisti, campii, paduri si maluri de ape sau cel putin un maidan plin de iarba. Si pentru ca sunt legate de locuri verzi, amintirile din copilarie sunt amintiri fericite.
Amintiri pline de libertate, de miresme si de culori. Nici o alta vecinatate nu-ti ofera atata bucurie pe gratis precum natura, nu te ajuta sa dai de pamant cu caciula si sa strigi din toate puterile: "Opreste-te, clipa! Sunt fericit!". Dar copilaria noastra a zburat hat, demult, impreuna cu berzele calatoare, iar locurile verzi s-au pierdut. Le-am uitat, pur si simplu. Le-am inlocuit cu comoditatile vietii moderne, cu tehnicile electronice de ultima ora, carora le-am devenit prizonieri: televizor, telefon mobil, Internet. Si cu grija zilei de maine, care trage obloane negre peste privelistile din jur. Pe scurt, copiii de altadata s-au transformat in niste maturi vesnic posomorati, care nu mai stiu sa comunice, nu mai stiu sa convietuiasca, sa se bucure impreuna, sa planga, sa rada, sa iubeasca si sa se lase iubiti. Oameni preocupati numai de latura materiala a vietii, oameni alienati, cu sentimentele sechestrate. Incet, dar sigur, ne-am indepartat de firescul vietii, ne-am rupt de lumea in care am crescut, ne-am rupt de privelistile care ne inconjoara, pe langa care trecem absenti si indiferenti. O mutatie extrem de periculoasa, care ne schimba firea si sufletul...
Exista remedii? Ne putem intoarce la copiii fericiti care am fost? Cu toate ca pare o iluzie, raspunsul e pozitiv: Da! Iar solutia e natura. Ea opereaza cea mai profunda recuperare, cea mai totala implicare a simturilor si abilitatilor noastre mentale si sufletesti. Ati observat cat de calmi si de echilibrati sunt taranii, in comparatie cu nefericitii de oraseni? Ce neprefacuta bunavointa au pentru cine le calca ograda? Ce simplu si ce sincer vorbesc? C