Anul trecut, Grecia a castigat Europenele, din interiorul unui sistem de joc riguros si depresiv. Otto Rehhagel, creatorul acestui proiect, e un german pur, un inginer meticulos si deloc ingenios. Metoda cu care grecii lui Rehhagel au scos aerul din toate echipele pe care le-au calcinat merita, insa, toata atentia. Discutia asupra acestui nihilism castigator nu se incheie odata cu injuriile lansate, pe merit, de iubitorii de viata, caligrafie si placere. Dimpotriva, discutia abia incepe.

Lohn intrerupt

A fost Euro 2004 prilejul celei mai cuprinzatoare demonstratii de stil european? A fost Grecia lui Rehhagel expresia deplina a obscurantismului birocratic de care sufera centrul politic al Europei? Coincidenta e prea mare: exact in momentul in care birocratia europeana pune mana pe directia generala a mentalitatii colective, fotbalul produce o campioana continentala in care a murit orice initiativa individuala si au triumfat mii de directive de joc. Intamplarea ar fi remarcabila, daca n-ar fi, mai intai, un fapt banal in istoria relatiilor care leaga fizionomia ideilor publice de infatisarea jocurilor populare. Fotbalul anilor ’50 a fost, de pilda, confiscat de optimismul fara adversar descatusat de Real Madrid, editia Di Stefano. Acest elan nu avea cum sa fie strain de primele semne de angajament si speranta, intr-o Europa care iesea, in sfarsit, din ruine. Sfarsitul anilor ’60 a reexaminat tot. In viata sociala testul s-a soldat cu un rezultat dubios: triumful mediocru al culturii pop. In fotbal, aceeasi contestatie a produs scandalul Ajax, o echipa foarte aproape de trupele rock, desi infinit mai productiva. Paralelismul a continuat migalos pana cand, odata cu Euro 2004, a incetat sa mai descrie o relatie de vecinatate si a devenit o suprapunere totala. Fotbalul de aparat pus la punct de Rehhagel, dupa metoda lohn (input complex si mana de lucru