Postmodernismul basarabean are foarte puţine elemente notabile (dar are, totuşi, câteva) înainte de 1990. Literatura de peste Prut s-a sincronizat brusc cu literatura din Carpaţi la nivelul generaţiei (sau promoţiei) optzeciste. Scriitori tineri basarabeni (tineri în anii '90) au venit în România, au publicat aici una, două sau mai multe cărţi şi s-au făcut astfel cunoscuţi mai repede la Bucureşti decât predecesorii lor. Au intrat într-o circulaţie firească a valorilor cărţi de poezie sau de proză ale postmoderniştilor basarabeni: Emilian Galaicu-Păun, Aura Christi, Irina Nechit, Dumitru Crudu (care e şi dramaturg), Vasile Gârneţ, Mihai şi Alexandru Vakulovski, Grigore Chiper, Iulian Fruntaşu. Alături de ei, s-a afirmat treptat în România şi optzecistul Nicolae Popa (născut în 1959, în satul Buda din preajma oraşului basarabean Călăraşi), poet şi prozator foarte productiv şi interesant la un nivel superior al expresiei şi al interogaţiilor, cele mai multe plasabile în sfera postmodernismului. De aceea, şi în literatura lui, şi a celorlalţi scriitori tineri pomeniţi, calitatea de a fi basarabean e relativizată - nu negată, nu ignorată, dar un reper la care se raportează polemic, cu un acut sentiment de insatisfacţie. E un simptom semnificativ al generaţiilor mai tinere de scriitori: repudierea patriotismului, satira anti-regionalistă, manifestate ca replici ale unei societăţi deschise şi ale unor conştiinţe europene mai largi. Nu e deloc neglijabil efectul dizolvant al postmodernismului: o despărţire, cu amărăciune şi sarcasm, de spiritul limitat al propriei ţări, percepută prin complexele, eşecurile şi întârzierile ei. Postmodernism înseamnă, implicit, globalism, cosmopolitism, pierdere voită a individului într-o lume fără frontiere. Neliniştea apare ca un simptom, o consecinţă a unui exil generalizat: nicăieri nu mai eşti suficient de acasă (în varianta decepţi